Scriu de când mă ştiu. Blogging-ul îmi dă şansa, de vreo 5 ani (Doamne ce repede au trecut), să mă exprim liber şi să primesc reacţii la ceea ce transmit prin cuvintele scrise.
Şi, din toamnă, tot blogging-ul mi-a dat şansa de a face parte din comunitatea concurenţilor SuperBlog. O comunitate relativ mică faţă de altele de pe Facebook, dar foarte bine închegată, îmi place să cred. Una în care bloggerii sunt competitori, nu rivali. Se susţin, iar uneori se şi ajută cu o idee, două. Toaaate astea sub ochii blânzi ai Claudiei, care este atentă la toţi, să nu rămână careva cu vreo nelămurire sau vreo nedreptate.
Nu cunosc toţi participanţii, nici măcar nu îi ştiu. Dar acel "Bravooooo dragăăăă!!!!", când ai luat 90 de puncte, de la cineva care a luat poate 30 şi te susţine în loc să bată din picioare, este de nepreţuit.
La fel şi pozele cu Fiona şi berile de la Gală şi orele în care nenea Dănuţ aici de faţă nu te lasă să stai jos până nu ţi se desprind picioarele de atâta dans.
Însă, ceea ce îmi place mie cel mai mult la momentele petrecute cu SuperBloggerii, este sentimentul că în acel moment din timp şi în acel loc se află exact sentimentele de care am nevoie să merg mai departe. Senzaţia că mi-am ales perfect pasiunea, că fac ceea ce îmi place mie cel mai mult pe lume şi că sunt între oameni care simt ca mine, chiar dacă poate nu ştiu.
Îmi place să văd bloggeri care povestesc cum şi cât suflet au pus în articole în loc să se laude cu număr de vizite şi Page Rank. Îmi place să văd că bloggerii sunt oameni calzi, cu inimi imense, dacă ştii pe unde să te învârţi.
Pe viitor, cred că aş aprecia dacă în timpul competiţiei s-ar organiza mai multe întâlniri între noi, participaţii. Dacă ne-am organiza chiar de capul nostru, să ne vedem. Nu numai în Bucureşti, ci şi în alte zone ale ţării pe unde, întâmplător sau nu, se află mai mulţi dintre noi.
Mi-ar face mare plăcere să ştiu câţi dintre voi simt ca mine. Ia să vă aud!
Vă las cu un cânticel care mi-a venit la inimă, cu gândul la toate astea.
